Michel Zevaco - Seria Pardaillan - 07 - Fiul lui Pardaillan

Asculta

Descarca

Michel Zevaco - Seria Pardaillan - 08 - Comoara Faustei

Asculta

Descarca

Michel Zevaco - Seria Pardaillan - 09 - Sfarsitul lui Pardaillan

Asculta

Descarca

Michel Zevaco - Seria Pardaillan - 10 - Sfarsitul Faustei

Asculta

Descarca

Emily Bronte - La răscruce de vânturi

Adineauri m-am întors din vizita făcută posacului meu proprietar şi vecin, singura făptură care ar putea să mă mai tulbure aici! Într-adevăr, am poposit într-un ţinut minunat! Desigur că n-aş fi putut alege, din toată Anglia, un loc mai la adăpost de orice frământare omenească. Un desăvârşit rai al mizantropilor; iar domnul Heathcliff şi cu mine suntem parcă anume făcuţi să ne înfruptăm din acest ţinut al dezolării. Straşnic bărbat! Totuşi, nu cred că şi-a închipuit cum mi s-a încălzit inima de simpatie pentru el când, apropiindu-mă călare, am văzut că ochii lui negri se întunecă bănuitori sub sprâncene şi că la auzul glasului meu îşi vâră, cu o hotărâre acră, degetele şi mai adânc în jiletcă.  
— Domnul Heathcliff? L-am întrebat.  
Răspunsul a fost un semn făcut din cap.  
— Sunt Lockwood, noul dumneavoastră chiriaş, domnule. Am luat asupră-mi îndrăzneala să vin în vizită la dumneavoastră imediat după sosirea mea aici. Nădăjduiesc că nu v-am plictisit prea mult stăruind să închiriez Thrushcross Grange. Am auzit ieri că aţi avea oarecare griji…  
— Thrushcross Grange e proprietatea mea, domnule, m-a întrerupt el schimonosindu-şi faţa, şi, dacă mi-ar da mâna, n-aş îngădui nimănui să mă plictisească; intră!  
Acest „intră” a fost şuierat printre dinţi, vrând să spună mai curând: „Du-te dracului” decât altceva; iar scârţâitul porţii de care se sprijinea domnul Heathcliff n-a arătat mai multă bunăvoinţă decât cuvintele lui. Cred că tocmai amănuntele acestea m-au făcut să-i primesc invitaţia: mă interesa să cunosc un om care părea şi mai posac decât mine.   Când văzu că pieptul calului meu împinge cu hotărâre poarta, întinse mâna şi-i scoase lanţul, apoi, posomorât, o porni înaintea mea pe alee.
Ajunşi în curte, strigă:  
— Joseph, ia calul domnului Lockwood şi adu vin!  
„Desigur, omul acesta constituie întregul personal de serviciu, îmi zisei auzind dubla poruncă. Nu-i de mirare că iarba creşte printre lespezi şi că, fără îndoială, numai vitele mai tund gardurile vii.”  
Joseph era un om vârstnic, ba chiar bătrân, poate chiar foarte bătrân, deşi părea voinic şi vânjos.  
— Domnul să ne apere! Mormăi el morocănos, ajutându-mă să descalec.

Asculta

Descarca

Edgar Rice Burroughs - Seria Tarzan - 04 - Korak Omoritorul, Fiul Lui Tarzan

Cine este Ajax?

Barca cea mare a vasului de comerţ maritim Marjorie W. plutea încet, dusă de curent, în josul râului Ugambi. Marinarii care ar fi trebuit să vâslească, se odihneau bucuroşi, după ce mai înainte s-au obosit vâslind în susul marelui râu.

La vreo cinci kilometri mai jos, se afla ancorat vaporul Marjorie W., gata de plecare, de îndată ce marinarii s-ar fi suit pe punte, trăgând barca lor cu macaraua.

Deodată, atenţia lor le-a fost atrasă de un om, care se afla pe malul de nord. Acesta avea o înfăţişare stranie şi îşi agita ambele braţe. Era numai piele şi os. Striga către vapor cu o voce hodorogită.

— Cine să fie? a exclamat un marinar.

— Un alb, după cum văd, mormăi şeful lor. Luaţi băieţi lopeţile şi să mergem acolo să vedem ce vrea, a mai adăugat.

Ajunşi la mal, au dat peste un om extrem de slăbit, aproape chel, doar cu puţine fire de păr alb, încâlcit pe frunte. Era aproape gol, având numai o piele de capră prinsă de mijloc, care îi atârna până la genunchi. Pe obrajii săi ciupiţi de vărsat, îi curgeau lacrimi, din nişte ochi adânciţi în orbite şi vorbea o limbă străină marinarilor.

— Po ruski? încercă unul dintre ei. Ştii englezeşte, măi?

Omul îngăimă mai multe cuvinte din această limbă pe care o cunoştea. Vorbea însă rău, cu întreruperi, de parcă ar fi trecut un deceniu de când nu o mai vorbise. I-a rugat pe marinari să îl ia cu ei.

Adus pe bordul vaporului Marjorie W., istorisi salvatorilor săi o poveste tristă, plină de greutăţi şi torturi, o viaţă mizeră dusă timp de zece ani.

Însă cum a ajuns în Africa nu a povestit, lăsându-i să îşi închipuie că a uitat acele zile din viaţa lui, fiind zdrobit de teribila viaţă care l-a distrus atât fizic, cât şi intelectual.

Nu le-a spus numele său adevărat. A zis că îl cheamă Mihail Sabrov. De fapt, nu a mai rămas nici cea mai mică asemănare între această ruină umană şi puternicul bărbat, care fusese odată Alexis Paulvitch.

Zece ani au trecut de când rusul scăpase de soarta prietenului său, marele criminal Nicolai Rokoff şi nu o dată, ci de mii de ori în timpul acestor zece ani, şi-a blestemat soarta şi ar fi dorit să aibă sfârşitul lui Rokoff, care prin moarte a scăpat de orice suferinţă. Lui i-a fost dat să ducă o viaţă plină de suferinţe teribile, mult mai grele decât însăşi moartea, care atunci a refuzat să îl ia.

A fugit în junglă atunci când a văzut animalele sălbatice din ceata lui Tarzan, împreună cu teribilul lor stăpân, invadând puntea vaporului Kinkaid. De frica lor s-a afundat cât a putut de adânc în pădurea africană.

A nimerit însă la un trib de canibali, care a suferit în urma cruzimilor lui Rokoff şi a lui Paulvitch.

Şeful de trib nu i-a luat viaţa însă l-a supus la chinuri îngrozitoare şi l-a umilit.

Zece ani de-a rândul a fost victima brutalităţilor întregului sat, a fost bătut şi lovit cu pietre de femei şi copii, mutilat de cuţitele războinicilor. A suferit de friguri şi de alte boli îngrozitoare, care nu l-au ocolit aproape deloc.

Şi totuşi a rezistat. Vărsatul i-a lăsat urme urâte pe faţă. Însemnându-l pentru totdeauna. Înfăţişarea lui Alexis Paulvitch s-a schimbat atât de mult, încât nici propria lui mamă nu ar fi recunoscut în această mumie vie şi desfigurată vreo asemănare cu ceea ce a fost fiul ei.

În locul părului negru, des şi bogat, nu avea acum decât câteva şuviţe de un alb murdar. Picioarele au devenit strâmbe, dându-i un mers nesigur.

Nu mai avea nici un dinte, deoarece cei din sat i-au rupt cu lovituri sălbatice întreaga dantură. Tot ce fusese gândire şi intelect a ajuns o tristă amintire pentru această epavă umană.

După ce a fost luat pe Marjorie W. a fost supus unor îngrijiri atente şi a fost hrănit civilizat. Şi-a revenit din slăbiciune, însă înfăţişarea nu i s-a schimbat în bine.

A rămas un invalid pe toată viaţa.

Deşi nu a împlinit nici patruzeci de ani, nimeni nu i-ar fi dat mai puţin de optzeci. Toate păcatele şefului său le plătea el acum.

În mintea lui Alexis Paulvitch nu au mai rămas gânduri de răzbunare, ci doar o ură surdă împotriva omului pe care el şi Rokoff au încercat să îl zdrobească fără succes.

Însă ura şi orice amintire a lui Rokoff, pentru că din cauza acestuia a fost nevoit să îndure teribilele greutăţi prin care a trecut.

Mai avea şi o ură teribilă împotriva a vreo douăzeci de oraşe, cu poliţie şi poliţişti cu tot, de unde a fost obligat să fugă. Ura legea, ura ordinea, ura totul. Fiecare clipă din viaţa acestui om era plină de gânduri bolnave de ură.

Mintea îi coborâse la un nivel asemănător nivelului scăzut al înfăţişării sale. Totul era numai o ură, atât în interior, cât şi în exterior.

Nu se prea întâlnea cu marinarii de pe vapor, iar aceştia l-au lăsat în pace văzându-l atât de slăbit încât abia se mişca şi atât de posac că abia dacă scotea câteva cuvinte pe zi.

Asculta

Descarca